duminică, 25 octombrie 2009

Cu ochii închiși

În urmã cu ceva timp, la un post de televiziune, am urmãrit un documentar care prezenta cum sute de oamenii din înalta societate își petrec timpul liber la o partidã de vânãtoare. Vânãtoarea este un obicei strãvechi, de mii de ani, un sport nobil, practicat în mod exclusivist, de elite. De atunci mã întreb mereu, cum oare poţi sã te trezești dimineaţa, cu gândul cã în ziua aceea vei curma o viatã și sã fii și fericit?
Cu ce e mai prejos viaţa cerbului aceluia frumos din pãdure decât propria viaţã? Cu ce e mai prejos viaţa puiului de gãina ce își asteaptã implacabilul sfârșit, fãrã a vedea nicioadatã altceva decât un tub de neon? Cine suntem noi ca sã putem hotãrâ destinele unor fiinţe?
Am aflat cã gãinile crescute în ferme sunt ţinute în permanenţã la lumina unui bec și sunt atât de îmbuibate de hormoni de creștere, încât ajung sã își franctureze picioarele din cauza propriei greutãţi. Totul e tragic dacã aflãm ce se petrece în spatele ambalajelor frumoase din supermarket… Dacã am știi cu adevãrat ce se întamplã în fermele și abatoarele românesti , cât sunt de chiunuite bietele animale, cu siguranţã cã astãzi cu toţii am deveni vegetarieni.
Milioane de animale sunt ucise și tãiate zilnic pentru consum: vaca aceea cu ochi blânzi, mieii aceia care zburdau câteva clipe în urmã pe câmpie bucuroși de soare și de iarbã, caii pe care românii îi sacrificã fericiţi în abatoare, pe câtiva euro, pentru consumul italienilor, mari amatori de astfel de carne.
Dar aici nu vorbim de oamenii care sunt siliţi sã ucidã doar pentru a nu fi, ei și familile lor uciși de foame, aici vorbim de oamenii care își permit sã dea câteva mii de euro pe o pușcã.
E simplu: își fac permis de vanãtoare și ies la împușcat minunatele animale din pãdure. Nu le trebuie carnea lor și nici nu le este foame, dar au nevoie de emoţii, de adrenalina, și de ce nu, de un trofeu cu care sã se poate mândrii în faţa prietenilor.
Dacã ar fi sã ne gândim un pic, probabil ne-am da seama cã acești oameni care ucid cu zâmbetul pe buze, duc probabil o viaţã plictisitoare. Nici mașina, nici cea care le este alãturi, nici ultima tranzacţie, nimic nu trezește în ei vreun sentiment. Şi totusi, asta îi ajutã? Asta îi face sã se simtã mai bine? Raspunsul este: da.
Alegerea ţintei, urmãrirea, eșecul, a doua încercare, al doilea eșec, victoria, agãţarea trofeului pe peretelei vilei luxoase, aprecierea celor din jurul lor, îi fac sã iși doreascã sã ucidã din nou, episodul repetându-se mereu și mereu.
Sunt ţãri care apreciazã atât de mult vânãtoarea, încât organizeazã în fiecare an festivaluri, unde vânãtorii cu adevãrat pricepuţi își pot demonstra talentul, astfel atrãgând din ce în ce mai multi turiști. Atunci cum ne putem numi oameni civilizaţi? Cum putem sã afirmãm cã suntem singurele fiinţe dotate cu raţiune? De ce oare încercãm sã ne abrutizãm?
Aţi observat cã dacã mergem la munte, aproape fiecare cabanã are agãţat de perete cel puţin douã sau trei “simboluri” ale gloriei vanãtorilor? Intelectul nostru percepe totul ca fiind absolut normal, cãci doar mergem la munte și este firesc sã vrem sã vedem imaginea animalului ce astazi nu mai este.
Nu suntem noi, cei care zâmbim la vederea acestora? Nu suntem noi cei care cerem detalii și suntem fascinaţi de povestile cu adevãrat înfricosãtoare în care animalele sunt victimele “lor”?
Realitatea este durã,dar este și mai durã atunci când începi sã o privesti cu atenţie și sã observi cã faci parte din acelasi sistem ca și ei. Din moment ce nu suntem de acord cu un astfel de comportament, de ce îl tolerãm? Dacã, pe
stradã vedem doi bãrbaţi ţinandu-se de mânã, cu siguranţã îi vom judeca. În schimb, un vânãtor va dispune mereu de “aplauzele largului public”.
Noi suntem generaţia care poate schimba ceva. Noi suntem cei care le putem face animalelor un bine, dar în primul rând nouã ne putem face un bine.

vineri, 12 iunie 2009

hmm...

Adevarul e ca adevarul nu intereseaza pe nimeni.

luni, 25 mai 2009

Jurnalul tenebrelor

Ştiam de ce mã chemase, dar pur şi simplu nu puteam sã îmi opresc paşii. Parcă ceva mã conducea cãtre omul care avea sã strice tot ce au încercat pãrinţii mei în întreaga mea existenţã. Ţin minte cã nu mã puteam controla, pentru cã subconştientul meu cerea doza, cerea ceea ce nu mai primise de mult timp. Creierul meu respingea dorinţa asta, care acum mã sperie, dar trupul o cerea cu toatã convingerea şi ar fi fãcut orice numai ca sã simtã mirosul pierzaniei mele.
Aveam şaptesprezece ani, când a început totul. A început simplu, de la o ţigara fumatã pe ascuns în spatele liceului cu prietenii mei. O fãceam din plictisealã. Trãiam într-o lume în care mi se puneau bariere, în care nimeni nu avea voie sã fie original, sã iasa din rând, în care actul de a fi diferit era privit ca o revoltã ce trebuia înãbuşitã cât mai repede. Acum cred cã atunci pentru mine fumatul, era o redutã ridicatã pe strãzile unui oraş în ruine.
Era ziua de naştere a prietenului meu cel mai bun, care hotãrâse sã sãrbãtoreascã într-un club foarte popular la vremea aceea. Acum, ca şi noi de altfel, clubul este doar o amintire a ceea ce a fost în urma cu zece ani. Timpul trecea repede: dansam, beam, şi fumam. Cam asta reprezenta pentru noi atunci, sã ne distrãm, dar deodatã totul avea sã se schimbe.
Ne plictisisem la un moment dat sã ne prefacem cã ne distrãm cu ţigara în mânã. Asta cred cã se observa, pentru cã în grupul nostru şi-a fãcut apariţia un tânãr mai mare decât noi, care arăta cam ciudat, pãcat cã nu ştiam cã în scurt timp aşa ajungea sã fie şi înfãţişarea mea.
Era îmbrãcat larg şi îmi amintesc cã avea nişte tenişi verzi plini de noroi. Era brunet şi avea cei mai frumoşi ochi pe care i-am vãzut vreodată la un baiat deşi aceştia erau împrejmuiţi de nişte cearcãne cum nu mai vãzusem vreodatã. Totuşi cred cã ei m-au fãcut sã am încredere în el…deşi nu ar fi trebuit. Avea un zâmbet plãcut şi mereu ne-a vorbit ca şi cum ne cunoştea de mult timp, lucru pe care nu mulţi îl fãceau.
Acesta ne-a întrebat dacã ne distrãm şi ne-a rugat sã îi vorbim despre problemele pe care le are un adolescent normal: dacã ne certãm cu pãrinţii, dacã iubim, etc. astfel încet-încet am ajuns sã ne împrietenim. Ne-a mai spus cã ne înţelegea, pentru cã şi el a trecut prin astfel de momente dar cã acum şi-a gasit liniştea. Dacã voiam sã gãsim şi noi liniştea trebuia sã îl urmãm şi ne mai şi promitea cã nu vom regreta dacã nu vom spune nimic despre ceea ce o sã vedem.
Nici mãcar nu ştiam despre ce era vorba, dar tânãrul acesta avea o convingere, încat am spus hotãrât cã da. Nu o sã uit niciodatã cum ne-a dus într-o camerã, şi ne-a arãtat cel mai periculos dintre droguri: HEROINA. Acest drog creazã o dependenţã totalã împingând consumatorul la gesturi disperate ca furturi, jafuri, tâlhãrii, prostituţie şi, de multe ori, crime.
Îmi era atât de necunoscutã lumea asta pe care am descoperit-o fãrã sã vreau. Înainte ţineam predici despre riscul pe care îl prezintã drogurile şi vorbeam la şcoalã despre cât de expuşi suntem. Cu toate astea, nu îmi imaginam cã voi cadea şi eu in capcana lor.
Ne-a spus cã prima dozã e gratis, cã nu trebuie sã ne facem griji pentru cã nu creazã dependenţã ci doar ne face sã ne simţim mult mai bine decât în club. Ne-a şi întrebat dacã dorim sã inhalãm sau sã ne injectãm drogul. Credeam cã dacã vom zice cã vrem sa ne injectãm, vom da dovadã de curaj arãtând neînfricaţi.
Defapt ne era foarte frica, şi nu pentru cã ne gândeam cã viitorul nostru poate sã nu mai existe, ci pentru cã dorinţa de a cunoşte ceea ce simţi atunci când te droghezi, era foarte mare. Am fãcut-o ca şi când ştiam prea bine despre ce e vorba şi imi doream ca in ochii noului prieten sã par cunoscãtor şi sã îi arãt cã nu imi e teamã de “necunoscut”.
Deodatã am simţit cã plutesc: ochii deveniserã lãcrimoşi, şi începuse sã îmi fie greaţã. Am început sã îmi ating repetat şi sã îmi zgârii faţa şi nasul. Cu toate astea, îmi plãcea ce simţeam. Efectul a durat patru sau şase ore, exact pâna a trebuit sã plec acasã.
În buzunarul pantalonului, am gãsit un bilet pe care era scris un numãr de telefon şi cuvintele “aducãtorul tãu de vise”. M-am gândit sã îl arunc dar apoi mi-am zis cã poate o sã mai am nevoie. Dupã nici o sãptãmânã stabilisem sã mã întâlnesc cu “aducãtorul meu de vise” şi sã încep sã vând lucruri din casã doar pentru a face rost de mai mulţi bani.
Teama cã banii se vor termina în curand mã omora mai mult decat o fãcea heroina. Îmi fãceam planuri şi calculam în fiecare noapte paşii pe care trebuia sã îi fac ca sã vând lucruri fãrã ca ai mei sã îşi dea seama.
Pe lângã faptul cã începusem sã am acest obicei, credeam cã e distractiv sã îmi mint pãrintii care intraserã in panica pentru cã eu incepeam sã scad la învãţãturã.
Cred cã a durat un an de zile de la petrecere iar eu totul nu renunţasem la acest obicei care începuse sã îi facã pe pãrinţii mei sã se îngrijoreze şi sã se gândeascã cã nu voi reuşi sã iau bacul.
Voiam sã mã las, dar nu puteam deşi dacã vorbeam cu prietenii despre asta, susţineam cu încredere cã: “Ştiţi bine cã pot sã renunţ când vreau” şi nimeni nu mã contrazicea.
Furasem de la mãtuşa mea mai mulţi bani şi, ştiind cã eram singur acasã, mi-am chemat prietenul sã ne drogãm. Defapt, numai eu mã drogam, nu cred cã l-am vãzut pe el vreodatã fãcând asta. Dar nu mã deranja, voiam o supradozã, aşa cã nu a trebuit sã cer de prea multe ori. I-am spus cã în seara aia vroiam sã ajung pe culmile fericirii şi cã voiam sã simt cã zbor. Acesta a zâmbit frumos şi mi-a întins seringa care parcã îmi vorbea și mã fãcea sã o doresc.
La început a fost totul bine dar deodatã numai puteam sã respir normal, temperatura corpului incepuse sã scadã şi aveam transpiraţii reci şi lipicioase. Un scenariu, de care îmi amintesc cu groazã şi asta pentru cã nu conştientizam cã supradozele sunt extrem de periculoase. Mi-e teamã sã recunosc, dar chiar dacã ştiam , tot nu mã speria ideea cã viata mea era în pericol.
Intrasem în comã şi nu avea cine sã mã ajute, pentru cã rãmãsesem singur. Aşa-zis-ul meu prieten, fugise de teamã sã nu fie descoperit. Prefera sã nu priveascã în urmã, decât sã își riște “pielea” şi sã mã salveze. În momentele acelea, mi-am revãzut întreaga viaţã, ca pe un film prost, şi am realizat cã nu am fãcut nimic de care sã fiu mândru. Mi-am vãzut întreaga copilãrie în care eram cu adevãrat fericit, apoi prima zi de şcoalã, momentul primirii primei note de zece, prima prietenã…secunda aia m-a fãcut sã îmi dau seama cã îmi ratasem viaţa. Doar atunci am descoperit pentru prima oarã cã timpul e un ac, iar noi suntem aţa din el.
Mi-am fãcut pãrinţii sã sufere şi asta numai pentru cã nu am putut spune “Nu”, la timp.
Exact atunci intrase în casã mãtuşa mea, care venise sã cearã explicaţii pentru lipsa banilor, şi vãzându-mã a chemat imediat salvarea care a sosit în câteva minute. M-au salvat, dar apoi au urmat trei ani în care am fost internat într-o clinicã de dezintoxificare şi momentele dificile în care mama plângea şi cerea lãmuriri pentru faptele mele. Nu o condam, dar poate cã dacã ar fi lãsat munca pe care o fãcea doar ca sã îmi fie mie din ce în ce mai bine, și dacã ar fi stat de vorba cu mine, poate am fi putut opri ceea ce s-a întamplat.
Dupã trei ani în care nu am mai avut contact cu drogurile şi în care puteam sã spun cã numai simt nevoia sã mã injectez, am ieşit şi am decis sã imi continui viaţa. Aveam puteri noi, deşi faptul cã am fost închis, a fost foarte dureros pentru mine.
Când credeam cã totul s-a rezolvat şi voiam sã îmi continui studiile, primesc un telefon de la “aducãtorul meu de vise” care îmi cere sã ne întâlnim ca sã vorbim şi ca sã îmi facã “un cadou”. Ştiam cã nu mã cãuta ca sã își cearã scuze…
În mine reînvie pofta de a “visa”. Îmi e fricã şi tremur dar prefer sã scap de chinurile astea. O sã fie mai bine aşa. Acum, vãd doar negru…



a cam la fel ca "jurnalul fricii" numai ca e imbunatatit : )

marți, 19 mai 2009

Jurnalul fricii

Ştiam de ce mã chemase, dar pur şi simplu nu puteam sã îmi opresc paşii. Parca ceva mã conducea cãtre omul care avea sã strice tot ce au încercat pãrintii mei în întreaga mea existenţã. Ţin minte cã nu mã puteam controla, pentru cã subconştientul meu cerea doza, cerea ceea ce nu mai primise de mult timp. Creierul meu respingea dorinţa asta, care acum mã sperie, dar trupul o cerea cu toatã convingerea şi ar fi fãcut orice numai ca sã simtã mirosul pierzaniei mele.
Aveam şaptesprezece ani, când totul a început. A început simplu, de la o ţigara fumatã pe ascuns în spatele liceului cu prietenii mei. Am fãcut-o din plictisealã. Trãiam într-o lume în care mi se puneau bariere, în care nimeni nu avea voie sã fie original, sã iasa din rând, în care actul de a fi diferit era privit ca o revoltã ce trebuia înãbuşitã cât mai repede. Acum cred cã atunci pentru mine fumatul, era o redutã ridicatã pe strãzile unui oras în ruine.
Era ziua de naştere a prietenului meu cel mai bun, care hotãrâse sã sãrbãtoreascã într-un club foarte popular la vremea aceea. Acum, ca şi noi de altfel, clubul este doar o amintire a ceea ce a fost în urma cu zece ani. Timpul trecuse repede: dansam, beam, şi fumam. Cam asta reprezenta pentru noi atunci, sã ne distrãm,dar deodatã totul avea sã se schimbe.
Ne plictisisem la un moment dat sã ne prefacem cã ne distrãm cu ţigara în mânã. Asta cred cã se observa, pentru cã în grupul nostru şi-a fãcut apariţia un tânãr mai mare decât noi, care arata cam ciudat, pãcat cã nu stiam cã in scurt timp aşa ajungea sã fie şi înfãţişarea mea.
Acesta ne-a întrebat dacã ne distrãm şi încet-încet am ajuns sã ne împrietenim. Dupã ce ne-a câştigat încrederea, ne-a întrebat dacã dorim sã experimentãm ceva nou, sã vedem lumea sub o altã formã.
Nici mãcar nu ştiam despre ce era vorba, dar tânãrul acesta avea o convingere, încat am spus hotãrât cã da. Nu o sã uit niciodatã cum ne-a dus într-o camerã, şi ne-a arãtat cel mai periculos dintre droguri: HEROINA. Acest drog creazã o dependenţã totalã împingând consumatorul la gesturi disperate ca furturi, jafuri, tâlhãrii, prostituţie şi, de multe ori, crime.
Ne-a spus cã prima dozã e gratis, cã nu trebuie sã ne facem griji pentru cã nu creazã dependenţã ci doar ne face sã ne simţim mult mai bine decât în sala unde se ţinea petrecerea. Ne-a şi întrebat dacã dorim sã inhalãm sau sã ne injectãm drogul. Credeam cã dacã vom zice cã vrem sa ne injectãm, vom da dovadã de curaj arãtând neînfricaţi.
Deodatã am simţit cã plutesc: ochii deveniserã lãcrimoşi, şi începuse sã îmi fie greaţã. Am început sã îmi ating repetat şi sã îmi zgârii faţa şi nasul. Cu toate astea, îmi plãcea ce simţeam. Efectul a durat patru sau şase ore, exact pâna a trebuit sã plec acasã.

În buzunarul pantalonului, am gãsit un bilet pe care era scris un numãr de telefon şi cuvintele “aducãtorul tãu de vise”. M-am gândit sã îl arunc dar apoi mi-am zis cã poate o sã mai am nevoie. Dupã nici o sãptãmânã stabilisem sã mã întâlnesc cu “aducãtorul meu de vise” şi sã încep sã vând lucruri din casã doar pentru a face rost de mai mulţi bani.
Cred cã a durat un an de zile de la petrecere iar eu totul nu renunţasem la acest obicei care începuse sã îi facã pe pãrinţii mei sã se îngrijoreze.
Voiam sã mã las, dar nu puteam deşi dacã vorbeam cu prietenii despre asta, susţineam cu încredere cã: “Ştiţi bine cã pot sã renunţ când vreau” şi nimeni nu mã contrazicea.
Furasem de la mãtuşa mea mai mulţi bani şi, ştiind cã eram singur acasã, mi-am chemat prietenul sã ne drogãm. Defapt, numai eu mã drogam, nu cred cã l-am vãzut pe el vreodatã fãcând asta. Dar nu mã deranja, voiam o supradozã, aşa cã nu a trebuit sã cer de prea multe ori.
La început a fost totul bine dar deodatã numai puteam sã respir normal, temperatura corpului incepuse sã scadã şi aveam transpiraţii reci şi lipicioase. Un scenariu, de care îmi amintesc cu groazã şi asta pentru cã nu conştientizam cã supradozele sunt extrem de periculoase. Mi-e teamã sã recunosc, dar chiar dacã ştiam , tot nu mã speria ideea cã viata mea era în pericol.
Intrasem în comã şi nu avea cine sã mã ajute, pentru cã rãmãsesem singur. Aşa-zis-ul meu prieten, fugise de teamã sã nu fie descoperit. În momentele acelea, mi-am revãzut întreaga viaţã, ca pe un film prost, şi am realizat cã nu am fãcut nimic de care sã fiu mândru. Mi-am fãcut pãrinţii sã sufere şi asta numai pentru cã nu am putut spune “Nu”, la timp.
Exact atunci intrase în casã mãtuşa mea, care venise sã cearã explicaţii pentru lipsa banilor, şi vãzându-mã a chemat imediat salvarea care a sosit în câteva minute. M-au salvat, dar apoi au urmat trei ani în care am fost internat într-o clinicã de dezintoxificare şi momentele dificile în care mama plângea şi cerea lãmuriri pentru faptele mele.
Dupã trei ani în care nu am mai avut contact cu drogurile şi în care puteam sã spun cã numai simt nevoia sã mã injectez, am ieşit şi am decis sã imi continui viaţa.
Când credeam cã totul s-a rezolvat şi voiam sã îmi continui studiile, primesc un telefon de la “aducãtorul meu de vise” care îmi cere sã ne întâlnim ca sã vorbim şi ca sã îmi facã “un cadou”.

În mine reînvie pofta de a “visa”. Îmi e fricã şi tremur dar prefer sã scap de chinurile astea. Acum, vad doar negru...

sâmbătă, 16 mai 2009

asa nu esti T(r)U!!!











"asa nu esti T(r)U!!!" este o campanie anti-drog care a pornit de la un concurs scoalar. mi-ar placea sa fim mai atenti cu viata noastra si sa ne gandim ca nu numai noua ne facem rau, ci si celor din jurul nostru....