divertisment pentru barbari. apocalipsa animalelor.

În 14 iunie, ne-am îndreptat spre Montauk, New York, pentru a documenta ediţia 22 a concursului anual Montauk Shark Tournament, organizat prin Star Island Yacht Club. Montauk e situat în zona Hampton, în extremitatea Long Island, la trei ore de şofat faţă de New York. În fapt, o plajă liniştită, un minunat loc de relaxare pentru new-yorkezi. Ştiam de mulţi ani despre concursul de vânat rechini organizat aici, dar nu mi-am dat seama de proporţiile şi gravitatea acestuia înainte de a fi contactat de Humane Society of America. Este, probabil, cel mai mare concurs de acest fel din SUA, de proporţii egalate poate doar de cel organizat în Oak Bluffs. În 2007, Humane Society a reuşit să sisteze un alt concurs de amploare, organizat în Destin, Florida. La ediţia din 2006, cadavrul mutilat al unui rechin cap-de-ciocan a fost expus pentru a atrage admiraţia privitorilor, printre care mulţi copii. Consiliul de Administraţie al turneului a fost afectat de publicitatea negativă făcută de Humane Society, de jurnalişti şi cetăţeni. Cum se spune, o imagine valorează cât o mie de cuvinte, şi din fericire concursul din Destin a încetat. Organizatorii din Montauk trebuie că au învăţat lecţia, aşa că le-au pus în vedere tuturor fotografilor că vor fi ţinuţi la distanţă, întrucât se află pe o proprietate privată. Stereotipul familiar după care „orice publicitate e bună” se pare că nu se potriveşte în cazul vânătorii de rechini ...
În acest an, captura care a luat marele premiu a fost un minunat exemplar de thresher, rechin-vulpe, cântărind 159 kg. Majoritatea rechinilor prinşi au fost din speciile thresher, albastru sau Mako. Doi rechini-tigru de 196, respectiv 231 kilograme, au fost aduşi prea târziu ca să mai intre în competiţie. Ironia face ca una din aceste bărci să fi întârziat pentru că s-a împotmolit într-o plasă de pescuit. Din spusele pescarilor, au fost capturaţi şi eliberaţi un număr mult mai mare de rechini decât cei care au fost aduşi la ţărm, întrucât în competiţie contau doar cei mari. O privire rapidă pe forumurile de pescuit confirmă faptul că au fost prinse şi eliberate circa 20 de exemplare de rechin albastru, înainte de a se decide care să intre în concurs. Majoritatea acestora urmează să moară, în ciuda asigurărilor date de organizatori, că ar fi etic să prinzi şi să dai drumul animalului. După discuţiile pe care le-am avut cu pescarii, trebuie să admit că aceştia nu sunt asasini sanghinolenţi sau indivizi cu moralitate discutabilă. Sunt oameni obişnuiţi, ca oricare din noi, care pur şi simplu ignoră suferinţa acestor vieţuitoare. Pentru ei, rechinii sunt peşti de talie mare, trăind din abundenţă şi aflaţi pe planetă pentru hrana omului. Aceste creaturi nu mai sunt însă numeroase, iar vânarea lor nu mai e sustenabilă. Turneele de prins rechini furnizează adrenalina specifică vânătorii şi premii pentru cele mai mari carcase. Pentru a ameliora această percepţie, organizatorii donează carnea de rechin comestibil bisericilor şi procesatorilor. Una dintre cele mai mari, Long Island Cares, a refuzat oficial oferta, datorită manierei lipsite de etică prin care se obţine această carne...
Vânătoarea de rechini în America
În 2007, raportul între rechinii omorâţi de om şi oamenii căzuţi victime ale rechinilor a fost de 100 de milioane la 1. Numărul mediu de decese înregistrate în ultimele două decenii, potrivit International Shark Attack File, a fost de cinci. Comparată cu media victimelor omorâte de câini, optsprezece pe an, omul ar trebui să se teamă mai mult de patrupezi decât de eroii din „Fălci”. Cu toate acestea, filmul „Jaws” îşi va păstra poziţia în imaginarul cultural ca legendă care a condus la demonizarea şi decimarea unei specii esenţiale pentru funcţionarea corespunzătoare a celui mai mare ecosistem al planetei, de care omul este dependent. De la lansarea din 1975 a peliculei, presa a mediatizat în maniere spectaculoase atacurile rechinilor. Când un turist e mutilat de un urs în pădure, nimeni nu va învinui ursul, iar pentru asta trebuie să ne simţim recunoscători tot unor simboluri culturale - ursului Yogi, de pildă, sau mascotei Smokey. Dacă însă păşeşti în ocean şi eşti muşcat de rechin, media se dezlănţuie, avidă de rating. Deşi în timp s-a înregistrat o creştere a cazurilor documentate de atacuri ale rechinilor, acest fapt nu descrie creşterea populaţiilor. Lucrurile stau în realitate pe dos. Cifrele în cauză oglindesc sporul populaţiei umane, ca şi timpul crescut pe care oamenii îl petrec în preajma oceanului. În plus, era comunicaţiilor a generat maniere mai eficiente de raportare şi documentare a acestor cazuri. Acurateţea cifrelor nu poate fi recomandată ca infailibilă. Ce ştim cu certitudine este că numărul de exemplare din anumite specii de rechin s-a diminuat cu peste 90% în ultimele decenii, astfel încât reducerea cazurilor incidentelor este plauzibilă. Guvernele din întreaga lume îşi ajustează legislaţia, limitând sau chiar interzicând pescuitul rechinilor, cum ar fi Shark Conservation Act, adoptat în acest an în SUA. Într-o epocă în care resursele se diminuează, omul şi presa pot susţine în continuare că au conştiinţă ecologică, dar se pare că nu reuşim să împiedicăm ca istoria să se repete, nici să înţelegem că fiecare ecosistem impune o abordare specială. Miile de rechini capturaţi în întrecerile estivale, pe toată lungimea Coastei de Est, depun mărturie despre acest eşec. Oamenii de ştiinţă şi cercetătorii recunosc importanţa scafandrilor şi fotografilor underwater, ca instanţe suplimentare ce supraveghează oceanul. Aceştia sunt tot mai activi şi se implică tot mai mult în eforturile de conştientizare a publicului cu privire la decimarea populaţiilor de rechini pe tot globul. Rechinii au o importanţă deosebită, ca animale de pradă în lanţul trofic; în funcţie de perspectivă, îi poţi considera fie componentă esenţială în menţinerea echilibrului natural, fie ca mostră de design inteligent în lumea vie. Chestiunea principală privind aceste vieţuitoare este caracterul ilegal şi imoral al comerţului cu înotătoare de rechin, pe fondul unei cereri venite în principal din Asia ...


scris de Jason Heller

mai de mult am vazut un documentar despre acest subiect si nu mi a venit sa cred. azi citesc in photo magazine, revista pe care o recomand, acest articol si ma scarbeste faptul ca ucidem ca sa mancam si ca asta devine o "traditie" nenorocita, care reuseste sa abrutizeze lent, dar implacabil, sufletul fiecarui om ce priveste asa ceva. pe nesimtite, am fost dresati sa vedem si sa privim ca niste zombie, cainele in lant, calul biciuit la caruta, si vaca dusa la abator cand nu mai da suficient lapte. ceea ce nu se vede e mult mai tragic. sub semnul anonimitatii, al incuviintarii si finantarii generale, animalele sunt ucise cu bestialitate, in cele mai oribile locuri de pe aceasta planeta, in abatoare. metodele sunt cele mai diverse :electrocutare, lovituri in cap cu ciocanul, impuscare sau injunghiere. e cumplit!