În urmã cu ceva timp, la un post de televiziune, am urmãrit un documentar care prezenta cum sute de oamenii din înalta societate își petrec timpul liber la o partidã de vânãtoare. Vânãtoarea este un obicei strãvechi, de mii de ani, un sport nobil, practicat în mod exclusivist, de elite. De atunci mã întreb mereu, cum oare poţi sã te trezești dimineaţa, cu gândul cã în ziua aceea vei curma o viatã și sã fii și fericit?
Cu ce e mai prejos viaţa cerbului aceluia frumos din pãdure decât propria viaţã? Cu ce e mai prejos viaţa puiului de gãina ce își asteaptã implacabilul sfârșit, fãrã a vedea nicioadatã altceva decât un tub de neon? Cine suntem noi ca sã putem hotãrâ destinele unor fiinţe?
Am aflat cã gãinile crescute în ferme sunt ţinute în permanenţã la lumina unui bec și sunt atât de îmbuibate de hormoni de creștere, încât ajung sã își franctureze picioarele din cauza propriei greutãţi. Totul e tragic dacã aflãm ce se petrece în spatele ambalajelor frumoase din supermarket… Dacã am știi cu adevãrat ce se întamplã în fermele și abatoarele românesti , cât sunt de chiunuite bietele animale, cu siguranţã cã astãzi cu toţii am deveni vegetarieni.
Milioane de animale sunt ucise și tãiate zilnic pentru consum: vaca aceea cu ochi blânzi, mieii aceia care zburdau câteva clipe în urmã pe câmpie bucuroși de soare și de iarbã, caii pe care românii îi sacrificã fericiţi în abatoare, pe câtiva euro, pentru consumul italienilor, mari amatori de astfel de carne.
Dar aici nu vorbim de oamenii care sunt siliţi sã ucidã doar pentru a nu fi, ei și familile lor uciși de foame, aici vorbim de oamenii care își permit sã dea câteva mii de euro pe o pușcã.
E simplu: își fac permis de vanãtoare și ies la împușcat minunatele animale din pãdure. Nu le trebuie carnea lor și nici nu le este foame, dar au nevoie de emoţii, de adrenalina, și de ce nu, de un trofeu cu care sã se poate mândrii în faţa prietenilor.
Dacã ar fi sã ne gândim un pic, probabil ne-am da seama cã acești oameni care ucid cu zâmbetul pe buze, duc probabil o viaţã plictisitoare. Nici mașina, nici cea care le este alãturi, nici ultima tranzacţie, nimic nu trezește în ei vreun sentiment. Şi totusi, asta îi ajutã? Asta îi face sã se simtã mai bine? Raspunsul este: da.
Alegerea ţintei, urmãrirea, eșecul, a doua încercare, al doilea eșec, victoria, agãţarea trofeului pe peretelei vilei luxoase, aprecierea celor din jurul lor, îi fac sã iși doreascã sã ucidã din nou, episodul repetându-se mereu și mereu.
Sunt ţãri care apreciazã atât de mult vânãtoarea, încât organizeazã în fiecare an festivaluri, unde vânãtorii cu adevãrat pricepuţi își pot demonstra talentul, astfel atrãgând din ce în ce mai multi turiști. Atunci cum ne putem numi oameni civilizaţi? Cum putem sã afirmãm cã suntem singurele fiinţe dotate cu raţiune? De ce oare încercãm sã ne abrutizãm?
Aţi observat cã dacã mergem la munte, aproape fiecare cabanã are agãţat de perete cel puţin douã sau trei “simboluri” ale gloriei vanãtorilor? Intelectul nostru percepe totul ca fiind absolut normal, cãci doar mergem la munte și este firesc sã vrem sã vedem imaginea animalului ce astazi nu mai este.
Nu suntem noi, cei care zâmbim la vederea acestora? Nu suntem noi cei care cerem detalii și suntem fascinaţi de povestile cu adevãrat înfricosãtoare în care animalele sunt victimele “lor”?
Realitatea este durã,dar este și mai durã atunci când începi sã o privesti cu atenţie și sã observi cã faci parte din acelasi sistem ca și ei. Din moment ce nu suntem de acord cu un astfel de comportament, de ce îl tolerãm? Dacã, pe
stradã vedem doi bãrbaţi ţinandu-se de mânã, cu siguranţã îi vom judeca. În schimb, un vânãtor va dispune mereu de “aplauzele largului public”.
Noi suntem generaţia care poate schimba ceva. Noi suntem cei care le putem face animalelor un bine, dar în primul rând nouã ne putem face un bine.
Cu ce e mai prejos viaţa cerbului aceluia frumos din pãdure decât propria viaţã? Cu ce e mai prejos viaţa puiului de gãina ce își asteaptã implacabilul sfârșit, fãrã a vedea nicioadatã altceva decât un tub de neon? Cine suntem noi ca sã putem hotãrâ destinele unor fiinţe?
Am aflat cã gãinile crescute în ferme sunt ţinute în permanenţã la lumina unui bec și sunt atât de îmbuibate de hormoni de creștere, încât ajung sã își franctureze picioarele din cauza propriei greutãţi. Totul e tragic dacã aflãm ce se petrece în spatele ambalajelor frumoase din supermarket… Dacã am știi cu adevãrat ce se întamplã în fermele și abatoarele românesti , cât sunt de chiunuite bietele animale, cu siguranţã cã astãzi cu toţii am deveni vegetarieni.
Milioane de animale sunt ucise și tãiate zilnic pentru consum: vaca aceea cu ochi blânzi, mieii aceia care zburdau câteva clipe în urmã pe câmpie bucuroși de soare și de iarbã, caii pe care românii îi sacrificã fericiţi în abatoare, pe câtiva euro, pentru consumul italienilor, mari amatori de astfel de carne.
Dar aici nu vorbim de oamenii care sunt siliţi sã ucidã doar pentru a nu fi, ei și familile lor uciși de foame, aici vorbim de oamenii care își permit sã dea câteva mii de euro pe o pușcã.
E simplu: își fac permis de vanãtoare și ies la împușcat minunatele animale din pãdure. Nu le trebuie carnea lor și nici nu le este foame, dar au nevoie de emoţii, de adrenalina, și de ce nu, de un trofeu cu care sã se poate mândrii în faţa prietenilor.
Dacã ar fi sã ne gândim un pic, probabil ne-am da seama cã acești oameni care ucid cu zâmbetul pe buze, duc probabil o viaţã plictisitoare. Nici mașina, nici cea care le este alãturi, nici ultima tranzacţie, nimic nu trezește în ei vreun sentiment. Şi totusi, asta îi ajutã? Asta îi face sã se simtã mai bine? Raspunsul este: da.
Alegerea ţintei, urmãrirea, eșecul, a doua încercare, al doilea eșec, victoria, agãţarea trofeului pe peretelei vilei luxoase, aprecierea celor din jurul lor, îi fac sã iși doreascã sã ucidã din nou, episodul repetându-se mereu și mereu.
Sunt ţãri care apreciazã atât de mult vânãtoarea, încât organizeazã în fiecare an festivaluri, unde vânãtorii cu adevãrat pricepuţi își pot demonstra talentul, astfel atrãgând din ce în ce mai multi turiști. Atunci cum ne putem numi oameni civilizaţi? Cum putem sã afirmãm cã suntem singurele fiinţe dotate cu raţiune? De ce oare încercãm sã ne abrutizãm?
Aţi observat cã dacã mergem la munte, aproape fiecare cabanã are agãţat de perete cel puţin douã sau trei “simboluri” ale gloriei vanãtorilor? Intelectul nostru percepe totul ca fiind absolut normal, cãci doar mergem la munte și este firesc sã vrem sã vedem imaginea animalului ce astazi nu mai este.
Nu suntem noi, cei care zâmbim la vederea acestora? Nu suntem noi cei care cerem detalii și suntem fascinaţi de povestile cu adevãrat înfricosãtoare în care animalele sunt victimele “lor”?
Realitatea este durã,dar este și mai durã atunci când începi sã o privesti cu atenţie și sã observi cã faci parte din acelasi sistem ca și ei. Din moment ce nu suntem de acord cu un astfel de comportament, de ce îl tolerãm? Dacã, pe
stradã vedem doi bãrbaţi ţinandu-se de mânã, cu siguranţã îi vom judeca. În schimb, un vânãtor va dispune mereu de “aplauzele largului public”.
Noi suntem generaţia care poate schimba ceva. Noi suntem cei care le putem face animalelor un bine, dar în primul rând nouã ne putem face un bine.
