Aveam şaptesprezece ani, când a început totul. A început simplu, de la o ţigara fumatã pe ascuns în spatele liceului cu prietenii mei. O fãceam din plictisealã. Trãiam într-o lume în care mi se puneau bariere, în care nimeni nu avea voie sã fie original, sã iasa din rând, în care actul de a fi diferit era privit ca o revoltã ce trebuia înãbuşitã cât mai repede. Acum cred cã atunci pentru mine fumatul, era o redutã ridicatã pe strãzile unui oraş în ruine.
Era ziua de naştere a prietenului meu cel mai bun, care hotãrâse sã sãrbãtoreascã într-un club foarte popular la vremea aceea. Acum, ca şi noi de altfel, clubul este doar o amintire a ceea ce a fost în urma cu zece ani. Timpul trecea repede: dansam, beam, şi fumam. Cam asta reprezenta pentru noi atunci, sã ne distrãm, dar deodatã totul avea sã se schimbe.
Ne plictisisem la un moment dat sã ne prefacem cã ne distrãm cu ţigara în mânã. Asta cred cã se observa, pentru cã în grupul nostru şi-a fãcut apariţia un tânãr mai mare decât noi, care arăta cam ciudat, pãcat cã nu ştiam cã în scurt timp aşa ajungea sã fie şi înfãţişarea mea.
Era îmbrãcat larg şi îmi amintesc cã avea nişte tenişi verzi plini de noroi. Era brunet şi avea cei mai frumoşi ochi pe care i-am vãzut vreodată la un baiat deşi aceştia erau împrejmuiţi de nişte cearcãne cum nu mai vãzusem vreodatã. Totuşi cred cã ei m-au fãcut sã am încredere în el…deşi nu ar fi trebuit. Avea un zâmbet plãcut şi mereu ne-a vorbit ca şi cum ne cunoştea de mult timp, lucru pe care nu mulţi îl fãceau.
Acesta ne-a întrebat dacã ne distrãm şi ne-a rugat sã îi vorbim despre problemele pe care le are un adolescent normal: dacã ne certãm cu pãrinţii, dacã iubim, etc. astfel încet-încet am ajuns sã ne împrietenim. Ne-a mai spus cã ne înţelegea, pentru cã şi el a trecut prin astfel de momente dar cã acum şi-a gasit liniştea. Dacã voiam sã gãsim şi noi liniştea trebuia sã îl urmãm şi ne mai şi promitea cã nu vom regreta dacã nu vom spune nimic despre ceea ce o sã vedem.
Nici mãcar nu ştiam despre ce era vorba, dar tânãrul acesta avea o convingere, încat am spus hotãrât cã da. Nu o sã uit niciodatã cum ne-a dus într-o camerã, şi ne-a arãtat cel mai periculos dintre droguri: HEROINA. Acest drog creazã o dependenţã totalã împingând consumatorul la gesturi disperate ca furturi, jafuri, tâlhãrii, prostituţie şi, de multe ori, crime.
Îmi era atât de necunoscutã lumea asta pe care am descoperit-o fãrã sã vreau. Înainte ţineam predici despre riscul pe care îl prezintã drogurile şi vorbeam la şcoalã despre cât de expuşi suntem. Cu toate astea, nu îmi imaginam cã voi cadea şi eu in capcana lor.
Ne-a spus cã prima dozã e gratis, cã nu trebuie sã ne facem griji pentru cã nu creazã dependenţã ci doar ne face sã ne simţim mult mai bine decât în club. Ne-a şi întrebat dacã dorim sã inhalãm sau sã ne injectãm drogul. Credeam cã dacã vom zice cã vrem sa ne injectãm, vom da dovadã de curaj arãtând neînfricaţi.
Defapt ne era foarte frica, şi nu pentru cã ne gândeam cã viitorul nostru poate sã nu mai existe, ci pentru cã dorinţa de a cunoşte ceea ce simţi atunci când te droghezi, era foarte mare. Am fãcut-o ca şi când ştiam prea bine despre ce e vorba şi imi doream ca in ochii noului prieten sã par cunoscãtor şi sã îi arãt cã nu imi e teamã de “necunoscut”.
Deodatã am simţit cã plutesc: ochii deveniserã lãcrimoşi, şi începuse sã îmi fie greaţã. Am început sã îmi ating repetat şi sã îmi zgârii faţa şi nasul. Cu toate astea, îmi plãcea ce simţeam. Efectul a durat patru sau şase ore, exact pâna a trebuit sã plec acasã.
În buzunarul pantalonului, am gãsit un bilet pe care era scris un numãr de telefon şi cuvintele “aducãtorul tãu de vise”. M-am gândit sã îl arunc dar apoi mi-am zis cã poate o sã mai am nevoie. Dupã nici o sãptãmânã stabilisem sã mã întâlnesc cu “aducãtorul meu de vise” şi sã încep sã vând lucruri din casã doar pentru a face rost de mai mulţi bani.
Teama cã banii se vor termina în curand mã omora mai mult decat o fãcea heroina. Îmi fãceam planuri şi calculam în fiecare noapte paşii pe care trebuia sã îi fac ca sã vând lucruri fãrã ca ai mei sã îşi dea seama.
Pe lângã faptul cã începusem sã am acest obicei, credeam cã e distractiv sã îmi mint pãrintii care intraserã in panica pentru cã eu incepeam sã scad la învãţãturã.
Cred cã a durat un an de zile de la petrecere iar eu totul nu renunţasem la acest obicei care începuse sã îi facã pe pãrinţii mei sã se îngrijoreze şi sã se gândeascã cã nu voi reuşi sã iau bacul.
Voiam sã mã las, dar nu puteam deşi dacã vorbeam cu prietenii despre asta, susţineam cu încredere cã: “Ştiţi bine cã pot sã renunţ când vreau” şi nimeni nu mã contrazicea.
Furasem de la mãtuşa mea mai mulţi bani şi, ştiind cã eram singur acasã, mi-am chemat prietenul sã ne drogãm. Defapt, numai eu mã drogam, nu cred cã l-am vãzut pe el vreodatã fãcând asta. Dar nu mã deranja, voiam o supradozã, aşa cã nu a trebuit sã cer de prea multe ori. I-am spus cã în seara aia vroiam sã ajung pe culmile fericirii şi cã voiam sã simt cã zbor. Acesta a zâmbit frumos şi mi-a întins seringa care parcã îmi vorbea și mã fãcea sã o doresc.
La început a fost totul bine dar deodatã numai puteam sã respir normal, temperatura corpului incepuse sã scadã şi aveam transpiraţii reci şi lipicioase. Un scenariu, de care îmi amintesc cu groazã şi asta pentru cã nu conştientizam cã supradozele sunt extrem de periculoase. Mi-e teamã sã recunosc, dar chiar dacã ştiam , tot nu mã speria ideea cã viata mea era în pericol.
Intrasem în comã şi nu avea cine sã mã ajute, pentru cã rãmãsesem singur. Aşa-zis-ul meu prieten, fugise de teamã sã nu fie descoperit. Prefera sã nu priveascã în urmã, decât sã își riște “pielea” şi sã mã salveze. În momentele acelea, mi-am revãzut întreaga viaţã, ca pe un film prost, şi am realizat cã nu am fãcut nimic de care sã fiu mândru. Mi-am vãzut întreaga copilãrie în care eram cu adevãrat fericit, apoi prima zi de şcoalã, momentul primirii primei note de zece, prima prietenã…secunda aia m-a fãcut sã îmi dau seama cã îmi ratasem viaţa. Doar atunci am descoperit pentru prima oarã cã timpul e un ac, iar noi suntem aţa din el.
Mi-am fãcut pãrinţii sã sufere şi asta numai pentru cã nu am putut spune “Nu”, la timp.
Exact atunci intrase în casã mãtuşa mea, care venise sã cearã explicaţii pentru lipsa banilor, şi vãzându-mã a chemat imediat salvarea care a sosit în câteva minute. M-au salvat, dar apoi au urmat trei ani în care am fost internat într-o clinicã de dezintoxificare şi momentele dificile în care mama plângea şi cerea lãmuriri pentru faptele mele. Nu o condam, dar poate cã dacã ar fi lãsat munca pe care o fãcea doar ca sã îmi fie mie din ce în ce mai bine, și dacã ar fi stat de vorba cu mine, poate am fi putut opri ceea ce s-a întamplat.
Dupã trei ani în care nu am mai avut contact cu drogurile şi în care puteam sã spun cã numai simt nevoia sã mã injectez, am ieşit şi am decis sã imi continui viaţa. Aveam puteri noi, deşi faptul cã am fost închis, a fost foarte dureros pentru mine.
Când credeam cã totul s-a rezolvat şi voiam sã îmi continui studiile, primesc un telefon de la “aducãtorul meu de vise” care îmi cere sã ne întâlnim ca sã vorbim şi ca sã îmi facã “un cadou”. Ştiam cã nu mã cãuta ca sã își cearã scuze…
În mine reînvie pofta de a “visa”. Îmi e fricã şi tremur dar prefer sã scap de chinurile astea. O sã fie mai bine aşa. Acum, vãd doar negru…
a cam la fel ca "jurnalul fricii" numai ca e imbunatatit : )
