Jurnalul fricii

Ştiam de ce mã chemase, dar pur şi simplu nu puteam sã îmi opresc paşii. Parca ceva mã conducea cãtre omul care avea sã strice tot ce au încercat pãrintii mei în întreaga mea existenţã. Ţin minte cã nu mã puteam controla, pentru cã subconştientul meu cerea doza, cerea ceea ce nu mai primise de mult timp. Creierul meu respingea dorinţa asta, care acum mã sperie, dar trupul o cerea cu toatã convingerea şi ar fi fãcut orice numai ca sã simtã mirosul pierzaniei mele.
Aveam şaptesprezece ani, când totul a început. A început simplu, de la o ţigara fumatã pe ascuns în spatele liceului cu prietenii mei. Am fãcut-o din plictisealã. Trãiam într-o lume în care mi se puneau bariere, în care nimeni nu avea voie sã fie original, sã iasa din rând, în care actul de a fi diferit era privit ca o revoltã ce trebuia înãbuşitã cât mai repede. Acum cred cã atunci pentru mine fumatul, era o redutã ridicatã pe strãzile unui oras în ruine.
Era ziua de naştere a prietenului meu cel mai bun, care hotãrâse sã sãrbãtoreascã într-un club foarte popular la vremea aceea. Acum, ca şi noi de altfel, clubul este doar o amintire a ceea ce a fost în urma cu zece ani. Timpul trecuse repede: dansam, beam, şi fumam. Cam asta reprezenta pentru noi atunci, sã ne distrãm,dar deodatã totul avea sã se schimbe.
Ne plictisisem la un moment dat sã ne prefacem cã ne distrãm cu ţigara în mânã. Asta cred cã se observa, pentru cã în grupul nostru şi-a fãcut apariţia un tânãr mai mare decât noi, care arata cam ciudat, pãcat cã nu stiam cã in scurt timp aşa ajungea sã fie şi înfãţişarea mea.
Acesta ne-a întrebat dacã ne distrãm şi încet-încet am ajuns sã ne împrietenim. Dupã ce ne-a câştigat încrederea, ne-a întrebat dacã dorim sã experimentãm ceva nou, sã vedem lumea sub o altã formã.
Nici mãcar nu ştiam despre ce era vorba, dar tânãrul acesta avea o convingere, încat am spus hotãrât cã da. Nu o sã uit niciodatã cum ne-a dus într-o camerã, şi ne-a arãtat cel mai periculos dintre droguri: HEROINA. Acest drog creazã o dependenţã totalã împingând consumatorul la gesturi disperate ca furturi, jafuri, tâlhãrii, prostituţie şi, de multe ori, crime.
Ne-a spus cã prima dozã e gratis, cã nu trebuie sã ne facem griji pentru cã nu creazã dependenţã ci doar ne face sã ne simţim mult mai bine decât în sala unde se ţinea petrecerea. Ne-a şi întrebat dacã dorim sã inhalãm sau sã ne injectãm drogul. Credeam cã dacã vom zice cã vrem sa ne injectãm, vom da dovadã de curaj arãtând neînfricaţi.
Deodatã am simţit cã plutesc: ochii deveniserã lãcrimoşi, şi începuse sã îmi fie greaţã. Am început sã îmi ating repetat şi sã îmi zgârii faţa şi nasul. Cu toate astea, îmi plãcea ce simţeam. Efectul a durat patru sau şase ore, exact pâna a trebuit sã plec acasã.
În buzunarul pantalonului, am gãsit un bilet pe care era scris un numãr de telefon şi cuvintele “aducãtorul tãu de vise”. M-am gândit sã îl arunc dar apoi mi-am zis cã poate o sã mai am nevoie. Dupã nici o sãptãmânã stabilisem sã mã întâlnesc cu “aducãtorul meu de vise” şi sã încep sã vând lucruri din casã doar pentru a face rost de mai mulţi bani.
Cred cã a durat un an de zile de la petrecere iar eu totul nu renunţasem la acest obicei care începuse sã îi facã pe pãrinţii mei sã se îngrijoreze.
Voiam sã mã las, dar nu puteam deşi dacã vorbeam cu prietenii despre asta, susţineam cu încredere cã: “Ştiţi bine cã pot sã renunţ când vreau” şi nimeni nu mã contrazicea.
Furasem de la mãtuşa mea mai mulţi bani şi, ştiind cã eram singur acasã, mi-am chemat prietenul sã ne drogãm. Defapt, numai eu mã drogam, nu cred cã l-am vãzut pe el vreodatã fãcând asta. Dar nu mã deranja, voiam o supradozã, aşa cã nu a trebuit sã cer de prea multe ori.
La început a fost totul bine dar deodatã numai puteam sã respir normal, temperatura corpului incepuse sã scadã şi aveam transpiraţii reci şi lipicioase. Un scenariu, de care îmi amintesc cu groazã şi asta pentru cã nu conştientizam cã supradozele sunt extrem de periculoase. Mi-e teamã sã recunosc, dar chiar dacã ştiam , tot nu mã speria ideea cã viata mea era în pericol.
Intrasem în comã şi nu avea cine sã mã ajute, pentru cã rãmãsesem singur. Aşa-zis-ul meu prieten, fugise de teamã sã nu fie descoperit. În momentele acelea, mi-am revãzut întreaga viaţã, ca pe un film prost, şi am realizat cã nu am fãcut nimic de care sã fiu mândru. Mi-am fãcut pãrinţii sã sufere şi asta numai pentru cã nu am putut spune “Nu”, la timp.
Exact atunci intrase în casã mãtuşa mea, care venise sã cearã explicaţii pentru lipsa banilor, şi vãzându-mã a chemat imediat salvarea care a sosit în câteva minute. M-au salvat, dar apoi au urmat trei ani în care am fost internat într-o clinicã de dezintoxificare şi momentele dificile în care mama plângea şi cerea lãmuriri pentru faptele mele.
Dupã trei ani în care nu am mai avut contact cu drogurile şi în care puteam sã spun cã numai simt nevoia sã mã injectez, am ieşit şi am decis sã imi continui viaţa.
Când credeam cã totul s-a rezolvat şi voiam sã îmi continui studiile, primesc un telefon de la “aducãtorul meu de vise” care îmi cere sã ne întâlnim ca sã vorbim şi ca sã îmi facã “un cadou”.
În mine reînvie pofta de a “visa”. Îmi e fricã şi tremur dar prefer sã scap de chinurile astea. Acum, vad doar negru...