Cu ochii închiși

În urmã cu ceva timp, la un post de televiziune, am urmãrit un documentar care prezenta cum sute de oamenii din înalta societate își petrec timpul liber la o partidã de vânãtoare. Vânãtoarea este un obicei strãvechi, de mii de ani, un sport nobil, practicat în mod exclusivist, de elite. De atunci mã întreb mereu, cum oare poţi sã te trezești dimineaţa, cu gândul cã în ziua aceea vei curma o viatã și sã fii și fericit?
Cu ce e mai prejos viaţa cerbului aceluia frumos din pãdure decât propria viaţã? Cu ce e mai prejos viaţa puiului de gãina ce își asteaptã implacabilul sfârșit, fãrã a vedea nicioadatã altceva decât un tub de neon? Cine suntem noi ca sã putem hotãrâ destinele unor fiinţe?
Am aflat cã gãinile crescute în ferme sunt ţinute în permanenţã la lumina unui bec și sunt atât de îmbuibate de hormoni de creștere, încât ajung sã își franctureze picioarele din cauza propriei greutãţi. Totul e tragic dacã aflãm ce se petrece în spatele ambalajelor frumoase din supermarket… Dacã am știi cu adevãrat ce se întamplã în fermele și abatoarele românesti , cât sunt de chiunuite bietele animale, cu siguranţã cã astãzi cu toţii am deveni vegetarieni.
Milioane de animale sunt ucise și tãiate zilnic pentru consum: vaca aceea cu ochi blânzi, mieii aceia care zburdau câteva clipe în urmã pe câmpie bucuroși de soare și de iarbã, caii pe care românii îi sacrificã fericiţi în abatoare, pe câtiva euro, pentru consumul italienilor, mari amatori de astfel de carne.
Dar aici nu vorbim de oamenii care sunt siliţi sã ucidã doar pentru a nu fi, ei și familile lor uciși de foame, aici vorbim de oamenii care își permit sã dea câteva mii de euro pe o pușcã.
E simplu: își fac permis de vanãtoare și ies la împușcat minunatele animale din pãdure. Nu le trebuie carnea lor și nici nu le este foame, dar au nevoie de emoţii, de adrenalina, și de ce nu, de un trofeu cu care sã se poate mândrii în faţa prietenilor.
Dacã ar fi sã ne gândim un pic, probabil ne-am da seama cã acești oameni care ucid cu zâmbetul pe buze, duc probabil o viaţã plictisitoare. Nici mașina, nici cea care le este alãturi, nici ultima tranzacţie, nimic nu trezește în ei vreun sentiment. Şi totusi, asta îi ajutã? Asta îi face sã se simtã mai bine? Raspunsul este: da.
Alegerea ţintei, urmãrirea, eșecul, a doua încercare, al doilea eșec, victoria, agãţarea trofeului pe peretelei vilei luxoase, aprecierea celor din jurul lor, îi fac sã iși doreascã sã ucidã din nou, episodul repetându-se mereu și mereu.
Sunt ţãri care apreciazã atât de mult vânãtoarea, încât organizeazã în fiecare an festivaluri, unde vânãtorii cu adevãrat pricepuţi își pot demonstra talentul, astfel atrãgând din ce în ce mai multi turiști. Atunci cum ne putem numi oameni civilizaţi? Cum putem sã afirmãm cã suntem singurele fiinţe dotate cu raţiune? De ce oare încercãm sã ne abrutizãm?
Aţi observat cã dacã mergem la munte, aproape fiecare cabanã are agãţat de perete cel puţin douã sau trei “simboluri” ale gloriei vanãtorilor? Intelectul nostru percepe totul ca fiind absolut normal, cãci doar mergem la munte și este firesc sã vrem sã vedem imaginea animalului ce astazi nu mai este.
Nu suntem noi, cei care zâmbim la vederea acestora? Nu suntem noi cei care cerem detalii și suntem fascinaţi de povestile cu adevãrat înfricosãtoare în care animalele sunt victimele “lor”?
Realitatea este durã,dar este și mai durã atunci când începi sã o privesti cu atenţie și sã observi cã faci parte din acelasi sistem ca și ei. Din moment ce nu suntem de acord cu un astfel de comportament, de ce îl tolerãm? Dacã, pe
stradã vedem doi bãrbaţi ţinandu-se de mânã, cu siguranţã îi vom judeca. În schimb, un vânãtor va dispune mereu de “aplauzele largului public”.
Noi suntem generaţia care poate schimba ceva. Noi suntem cei care le putem face animalelor un bine, dar în primul rând nouã ne putem face un bine.

hmm...

Adevarul e ca adevarul nu intereseaza pe nimeni.

Jurnalul tenebrelor

Ştiam de ce mã chemase, dar pur şi simplu nu puteam sã îmi opresc paşii. Parcă ceva mã conducea cãtre omul care avea sã strice tot ce au încercat pãrinţii mei în întreaga mea existenţã. Ţin minte cã nu mã puteam controla, pentru cã subconştientul meu cerea doza, cerea ceea ce nu mai primise de mult timp. Creierul meu respingea dorinţa asta, care acum mã sperie, dar trupul o cerea cu toatã convingerea şi ar fi fãcut orice numai ca sã simtã mirosul pierzaniei mele.
Aveam şaptesprezece ani, când a început totul. A început simplu, de la o ţigara fumatã pe ascuns în spatele liceului cu prietenii mei. O fãceam din plictisealã. Trãiam într-o lume în care mi se puneau bariere, în care nimeni nu avea voie sã fie original, sã iasa din rând, în care actul de a fi diferit era privit ca o revoltã ce trebuia înãbuşitã cât mai repede. Acum cred cã atunci pentru mine fumatul, era o redutã ridicatã pe strãzile unui oraş în ruine.
Era ziua de naştere a prietenului meu cel mai bun, care hotãrâse sã sãrbãtoreascã într-un club foarte popular la vremea aceea. Acum, ca şi noi de altfel, clubul este doar o amintire a ceea ce a fost în urma cu zece ani. Timpul trecea repede: dansam, beam, şi fumam. Cam asta reprezenta pentru noi atunci, sã ne distrãm, dar deodatã totul avea sã se schimbe.
Ne plictisisem la un moment dat sã ne prefacem cã ne distrãm cu ţigara în mânã. Asta cred cã se observa, pentru cã în grupul nostru şi-a fãcut apariţia un tânãr mai mare decât noi, care arăta cam ciudat, pãcat cã nu ştiam cã în scurt timp aşa ajungea sã fie şi înfãţişarea mea.
Era îmbrãcat larg şi îmi amintesc cã avea nişte tenişi verzi plini de noroi. Era brunet şi avea cei mai frumoşi ochi pe care i-am vãzut vreodată la un baiat deşi aceştia erau împrejmuiţi de nişte cearcãne cum nu mai vãzusem vreodatã. Totuşi cred cã ei m-au fãcut sã am încredere în el…deşi nu ar fi trebuit. Avea un zâmbet plãcut şi mereu ne-a vorbit ca şi cum ne cunoştea de mult timp, lucru pe care nu mulţi îl fãceau.
Acesta ne-a întrebat dacã ne distrãm şi ne-a rugat sã îi vorbim despre problemele pe care le are un adolescent normal: dacã ne certãm cu pãrinţii, dacã iubim, etc. astfel încet-încet am ajuns sã ne împrietenim. Ne-a mai spus cã ne înţelegea, pentru cã şi el a trecut prin astfel de momente dar cã acum şi-a gasit liniştea. Dacã voiam sã gãsim şi noi liniştea trebuia sã îl urmãm şi ne mai şi promitea cã nu vom regreta dacã nu vom spune nimic despre ceea ce o sã vedem.
Nici mãcar nu ştiam despre ce era vorba, dar tânãrul acesta avea o convingere, încat am spus hotãrât cã da. Nu o sã uit niciodatã cum ne-a dus într-o camerã, şi ne-a arãtat cel mai periculos dintre droguri: HEROINA. Acest drog creazã o dependenţã totalã împingând consumatorul la gesturi disperate ca furturi, jafuri, tâlhãrii, prostituţie şi, de multe ori, crime.
Îmi era atât de necunoscutã lumea asta pe care am descoperit-o fãrã sã vreau. Înainte ţineam predici despre riscul pe care îl prezintã drogurile şi vorbeam la şcoalã despre cât de expuşi suntem. Cu toate astea, nu îmi imaginam cã voi cadea şi eu in capcana lor.
Ne-a spus cã prima dozã e gratis, cã nu trebuie sã ne facem griji pentru cã nu creazã dependenţã ci doar ne face sã ne simţim mult mai bine decât în club. Ne-a şi întrebat dacã dorim sã inhalãm sau sã ne injectãm drogul. Credeam cã dacã vom zice cã vrem sa ne injectãm, vom da dovadã de curaj arãtând neînfricaţi.
Defapt ne era foarte frica, şi nu pentru cã ne gândeam cã viitorul nostru poate sã nu mai existe, ci pentru cã dorinţa de a cunoşte ceea ce simţi atunci când te droghezi, era foarte mare. Am fãcut-o ca şi când ştiam prea bine despre ce e vorba şi imi doream ca in ochii noului prieten sã par cunoscãtor şi sã îi arãt cã nu imi e teamã de “necunoscut”.
Deodatã am simţit cã plutesc: ochii deveniserã lãcrimoşi, şi începuse sã îmi fie greaţã. Am început sã îmi ating repetat şi sã îmi zgârii faţa şi nasul. Cu toate astea, îmi plãcea ce simţeam. Efectul a durat patru sau şase ore, exact pâna a trebuit sã plec acasã.
În buzunarul pantalonului, am gãsit un bilet pe care era scris un numãr de telefon şi cuvintele “aducãtorul tãu de vise”. M-am gândit sã îl arunc dar apoi mi-am zis cã poate o sã mai am nevoie. Dupã nici o sãptãmânã stabilisem sã mã întâlnesc cu “aducãtorul meu de vise” şi sã încep sã vând lucruri din casã doar pentru a face rost de mai mulţi bani.
Teama cã banii se vor termina în curand mã omora mai mult decat o fãcea heroina. Îmi fãceam planuri şi calculam în fiecare noapte paşii pe care trebuia sã îi fac ca sã vând lucruri fãrã ca ai mei sã îşi dea seama.
Pe lângã faptul cã începusem sã am acest obicei, credeam cã e distractiv sã îmi mint pãrintii care intraserã in panica pentru cã eu incepeam sã scad la învãţãturã.
Cred cã a durat un an de zile de la petrecere iar eu totul nu renunţasem la acest obicei care începuse sã îi facã pe pãrinţii mei sã se îngrijoreze şi sã se gândeascã cã nu voi reuşi sã iau bacul.
Voiam sã mã las, dar nu puteam deşi dacã vorbeam cu prietenii despre asta, susţineam cu încredere cã: “Ştiţi bine cã pot sã renunţ când vreau” şi nimeni nu mã contrazicea.
Furasem de la mãtuşa mea mai mulţi bani şi, ştiind cã eram singur acasã, mi-am chemat prietenul sã ne drogãm. Defapt, numai eu mã drogam, nu cred cã l-am vãzut pe el vreodatã fãcând asta. Dar nu mã deranja, voiam o supradozã, aşa cã nu a trebuit sã cer de prea multe ori. I-am spus cã în seara aia vroiam sã ajung pe culmile fericirii şi cã voiam sã simt cã zbor. Acesta a zâmbit frumos şi mi-a întins seringa care parcã îmi vorbea și mã fãcea sã o doresc.
La început a fost totul bine dar deodatã numai puteam sã respir normal, temperatura corpului incepuse sã scadã şi aveam transpiraţii reci şi lipicioase. Un scenariu, de care îmi amintesc cu groazã şi asta pentru cã nu conştientizam cã supradozele sunt extrem de periculoase. Mi-e teamã sã recunosc, dar chiar dacã ştiam , tot nu mã speria ideea cã viata mea era în pericol.
Intrasem în comã şi nu avea cine sã mã ajute, pentru cã rãmãsesem singur. Aşa-zis-ul meu prieten, fugise de teamã sã nu fie descoperit. Prefera sã nu priveascã în urmã, decât sã își riște “pielea” şi sã mã salveze. În momentele acelea, mi-am revãzut întreaga viaţã, ca pe un film prost, şi am realizat cã nu am fãcut nimic de care sã fiu mândru. Mi-am vãzut întreaga copilãrie în care eram cu adevãrat fericit, apoi prima zi de şcoalã, momentul primirii primei note de zece, prima prietenã…secunda aia m-a fãcut sã îmi dau seama cã îmi ratasem viaţa. Doar atunci am descoperit pentru prima oarã cã timpul e un ac, iar noi suntem aţa din el.
Mi-am fãcut pãrinţii sã sufere şi asta numai pentru cã nu am putut spune “Nu”, la timp.
Exact atunci intrase în casã mãtuşa mea, care venise sã cearã explicaţii pentru lipsa banilor, şi vãzându-mã a chemat imediat salvarea care a sosit în câteva minute. M-au salvat, dar apoi au urmat trei ani în care am fost internat într-o clinicã de dezintoxificare şi momentele dificile în care mama plângea şi cerea lãmuriri pentru faptele mele. Nu o condam, dar poate cã dacã ar fi lãsat munca pe care o fãcea doar ca sã îmi fie mie din ce în ce mai bine, și dacã ar fi stat de vorba cu mine, poate am fi putut opri ceea ce s-a întamplat.
Dupã trei ani în care nu am mai avut contact cu drogurile şi în care puteam sã spun cã numai simt nevoia sã mã injectez, am ieşit şi am decis sã imi continui viaţa. Aveam puteri noi, deşi faptul cã am fost închis, a fost foarte dureros pentru mine.
Când credeam cã totul s-a rezolvat şi voiam sã îmi continui studiile, primesc un telefon de la “aducãtorul meu de vise” care îmi cere sã ne întâlnim ca sã vorbim şi ca sã îmi facã “un cadou”. Ştiam cã nu mã cãuta ca sã își cearã scuze…
În mine reînvie pofta de a “visa”. Îmi e fricã şi tremur dar prefer sã scap de chinurile astea. O sã fie mai bine aşa. Acum, vãd doar negru…


a cam la fel ca "jurnalul fricii" numai ca e imbunatatit : )

Jurnalul fricii

Ştiam de ce mã chemase, dar pur şi simplu nu puteam sã îmi opresc paşii. Parca ceva mã conducea cãtre omul care avea sã strice tot ce au încercat pãrintii mei în întreaga mea existenţã. Ţin minte cã nu mã puteam controla, pentru cã subconştientul meu cerea doza, cerea ceea ce nu mai primise de mult timp. Creierul meu respingea dorinţa asta, care acum mã sperie, dar trupul o cerea cu toatã convingerea şi ar fi fãcut orice numai ca sã simtã mirosul pierzaniei mele.
Aveam şaptesprezece ani, când totul a început. A început simplu, de la o ţigara fumatã pe ascuns în spatele liceului cu prietenii mei. Am fãcut-o din plictisealã. Trãiam într-o lume în care mi se puneau bariere, în care nimeni nu avea voie sã fie original, sã iasa din rând, în care actul de a fi diferit era privit ca o revoltã ce trebuia înãbuşitã cât mai repede. Acum cred cã atunci pentru mine fumatul, era o redutã ridicatã pe strãzile unui oras în ruine.
Era ziua de naştere a prietenului meu cel mai bun, care hotãrâse sã sãrbãtoreascã într-un club foarte popular la vremea aceea. Acum, ca şi noi de altfel, clubul este doar o amintire a ceea ce a fost în urma cu zece ani. Timpul trecuse repede: dansam, beam, şi fumam. Cam asta reprezenta pentru noi atunci, sã ne distrãm,dar deodatã totul avea sã se schimbe.
Ne plictisisem la un moment dat sã ne prefacem cã ne distrãm cu ţigara în mânã. Asta cred cã se observa, pentru cã în grupul nostru şi-a fãcut apariţia un tânãr mai mare decât noi, care arata cam ciudat, pãcat cã nu stiam cã in scurt timp aşa ajungea sã fie şi înfãţişarea mea.
Acesta ne-a întrebat dacã ne distrãm şi încet-încet am ajuns sã ne împrietenim. Dupã ce ne-a câştigat încrederea, ne-a întrebat dacã dorim sã experimentãm ceva nou, sã vedem lumea sub o altã formã.
Nici mãcar nu ştiam despre ce era vorba, dar tânãrul acesta avea o convingere, încat am spus hotãrât cã da. Nu o sã uit niciodatã cum ne-a dus într-o camerã, şi ne-a arãtat cel mai periculos dintre droguri: HEROINA. Acest drog creazã o dependenţã totalã împingând consumatorul la gesturi disperate ca furturi, jafuri, tâlhãrii, prostituţie şi, de multe ori, crime.
Ne-a spus cã prima dozã e gratis, cã nu trebuie sã ne facem griji pentru cã nu creazã dependenţã ci doar ne face sã ne simţim mult mai bine decât în sala unde se ţinea petrecerea. Ne-a şi întrebat dacã dorim sã inhalãm sau sã ne injectãm drogul. Credeam cã dacã vom zice cã vrem sa ne injectãm, vom da dovadã de curaj arãtând neînfricaţi.
Deodatã am simţit cã plutesc: ochii deveniserã lãcrimoşi, şi începuse sã îmi fie greaţã. Am început sã îmi ating repetat şi sã îmi zgârii faţa şi nasul. Cu toate astea, îmi plãcea ce simţeam. Efectul a durat patru sau şase ore, exact pâna a trebuit sã plec acasã.
În buzunarul pantalonului, am gãsit un bilet pe care era scris un numãr de telefon şi cuvintele “aducãtorul tãu de vise”. M-am gândit sã îl arunc dar apoi mi-am zis cã poate o sã mai am nevoie. Dupã nici o sãptãmânã stabilisem sã mã întâlnesc cu “aducãtorul meu de vise” şi sã încep sã vând lucruri din casã doar pentru a face rost de mai mulţi bani.
Cred cã a durat un an de zile de la petrecere iar eu totul nu renunţasem la acest obicei care începuse sã îi facã pe pãrinţii mei sã se îngrijoreze.
Voiam sã mã las, dar nu puteam deşi dacã vorbeam cu prietenii despre asta, susţineam cu încredere cã: “Ştiţi bine cã pot sã renunţ când vreau” şi nimeni nu mã contrazicea.
Furasem de la mãtuşa mea mai mulţi bani şi, ştiind cã eram singur acasã, mi-am chemat prietenul sã ne drogãm. Defapt, numai eu mã drogam, nu cred cã l-am vãzut pe el vreodatã fãcând asta. Dar nu mã deranja, voiam o supradozã, aşa cã nu a trebuit sã cer de prea multe ori.
La început a fost totul bine dar deodatã numai puteam sã respir normal, temperatura corpului incepuse sã scadã şi aveam transpiraţii reci şi lipicioase. Un scenariu, de care îmi amintesc cu groazã şi asta pentru cã nu conştientizam cã supradozele sunt extrem de periculoase. Mi-e teamã sã recunosc, dar chiar dacã ştiam , tot nu mã speria ideea cã viata mea era în pericol.
Intrasem în comã şi nu avea cine sã mã ajute, pentru cã rãmãsesem singur. Aşa-zis-ul meu prieten, fugise de teamã sã nu fie descoperit. În momentele acelea, mi-am revãzut întreaga viaţã, ca pe un film prost, şi am realizat cã nu am fãcut nimic de care sã fiu mândru. Mi-am fãcut pãrinţii sã sufere şi asta numai pentru cã nu am putut spune “Nu”, la timp.
Exact atunci intrase în casã mãtuşa mea, care venise sã cearã explicaţii pentru lipsa banilor, şi vãzându-mã a chemat imediat salvarea care a sosit în câteva minute. M-au salvat, dar apoi au urmat trei ani în care am fost internat într-o clinicã de dezintoxificare şi momentele dificile în care mama plângea şi cerea lãmuriri pentru faptele mele.
Dupã trei ani în care nu am mai avut contact cu drogurile şi în care puteam sã spun cã numai simt nevoia sã mã injectez, am ieşit şi am decis sã imi continui viaţa.
Când credeam cã totul s-a rezolvat şi voiam sã îmi continui studiile, primesc un telefon de la “aducãtorul meu de vise” care îmi cere sã ne întâlnim ca sã vorbim şi ca sã îmi facã “un cadou”.
În mine reînvie pofta de a “visa”. Îmi e fricã şi tremur dar prefer sã scap de chinurile astea. Acum, vad doar negru...

asa nu esti T(r)U!!!

"asa nu esti T(r)U!!!" este o campanie anti-drog care a pornit de la un concurs scoalar. mi-ar placea sa fim mai atenti cu viata noastra si sa ne gandim ca nu numai noua ne facem rau, ci si celor din jurul nostru....

mie rau dor de el

de alex. mie dor pentru ca stiu ca nu o sa l mai vad
mi e dor pentru ca ...stiu ca acolo ii e mai bine...
mie dor de el pentru ca ...nici macar nu stiu de ce
azi au venit ai mei de la bucuresti si mi au adus un fular
un fular de la alex
un fular care miroase a alex.
alex, cel de care imi e atat de dor
alex, cel pe care il plang
alex, cel care mereu va fi in inima mea
alex, cel care nu a stiut cat de mult il iubesc si care m a lasat sa sufar pentru ca nu mai e.
alex, care m a facut sa ma gandesc la ce o sa fac
alex, cel care m a facut sa ma autodepasesc
alex, care nu a stiu cat conteaza pentru mine
alex, cel care nu a stiu ca dragostea va mai schimba ceva
alex, cel care o sa ramana mereu in sufletul meu
alex, cel care a sadit in mine imposibilul
alex..cel ce a fost alex.
stiu ca nimeni nu o sa mi explice de ce alex numai e
si stiu ca nimeni nu poate sa il aduca inapoi pe alex
si mai stiu ca el o sa imi poarte de grija
si ..daca aici nu prea am fost aproape
ma multumesc sa cred ca de acolo o sa fim
ma multumesc sa cred ca de acolo o sa se uite la mine si o sa fie mandru
iar daca nu o sa fie mandru, ma multumesc sa cred ca macar o sa fie atent la ce fac.
alex...te iubim
te iubim mult.

Traieste ca si cum cel drag ar muri maine.

Traieste ca si cum ai muri maine, suna o zicatoare. Nu m-as hazarda sa-i spun proverb pentru ca nu determin o cantitate suficienta de intelepciune batraneasca in fraza cu pricina.Dar eu vin si propun un exercitiu mult mai greu. Traieste ca si cum cel de langa tine ar muri maine.Mie asta mi se pare un exercitiu de-a dreptul complicat. Pentru ca presupune un filon al invataturii crestine care noua nu ni se mai preda de vreo douazeci de ani. Presupune uitare de sine, abdicarea de la orgolii cotidiene si iubire pentru aproapele tau. E un exercitiu dur care ne pune entitatea pe locul doi. Un exercitiu in care nu pleci din pole position. Cursa este multumirea celui de langa tine. Probabil insa ca satisfactia e greu cuantificabila.Cine poate sti cata fericire a simtit Iisus pe cruce cand l-a rugat pe Dumnezeu sa ne ierte pentru inconstienta? Traieste ca si cum cel drag ar muri maine. Fie si pentru zece minute.

de Tudor Chirila

http://bedforlove.blogspot.com

alex, un tip care mereu a avut un pic de ironie, un pic de umor, multa inteligenta, multa cultura, multa curiozitate, care mereu a fost pasionat de tot ce inseamna frumos, care mereu a fost in topul preferinteler familiei ( iar asta nu o spun deloc cu rautate), a hotarat sa moara. a fost o veste care a socat nu numai intreaga familie dar chiar si pe colegii, prietenii, cunostiintele lui. ieri a fost o zi pe care , cu siguranta, mi o voi aminti mereu. (defapt cred ca fiecare moment de genul acesta ne va ramane "intiparit pe creier" toata viata)
ieri a fost momentul in care eu, mi am vazut verisorul pentru ultima data, momentul in care printe multe lacrimi si regrete am putut sa retraiesc clipele de la bucuresti si de la cluj. atunci cand moare cineva drag tie, apar atat de multe regrete si indoieli pe care ori le uiti repede si nu le iei in serios, ori te urmaresc peste tot.
nici mie nu au intarziat sa apara, si regret atat de mult o sumedenie de lucruri la care nici macar nu ma gandeam pana acum. in sufletul meu a fost o mare intorsatura pentru ca am inceput sa ma urasc pentru telefoanele mele in numar de zero, pe care i le am dat, pentru faptul ca el a plecat fara sa stie cat il iubeam si cat il apreciam.
vreau si imi place sa cred in mitul acela care spune ca timp de 40 de zile sufletul lui ajunge in toate locurile in care alex a fost in timpul vietii. mi ar placea ca macar acum el sa ma auda, ca macar acum sa stie ce gandesc, ce e in sufletul meu, si sa stie ca l am plans pentru ca chiar asa am simtit.
vreau sa stie ca imi e dor de el, sa stie ca imi lipseste si ca va ramane mereu in sufletele noastre. vreau atat de multe lucruri care nu numai ca ma surprind si pe mine, dar ma fac sa devin mult mai atenta in ceea ce fac. ieri , i am promis lui, ca o sa am grija de mama lui si ca mereu o sa imi aduc aminte de el.
imi e atat de greu sa vorbesc de el la trecut, si imi e atat de greu sa stiu ca nu va mai fi niciodata langa noi, ca nu imi va mai spune niciodata "moldo", ca nu va mai rade niciodata de mine incat ...
alex godri, daca mereu m ai impresionat, afla ca asta ai facut si pe ultimul drum:zeci de prietenii si de colegii ti au adus flori si te au plans, incat daca puteai sa vezi, sigur nu ai mai fi plecat nicaieri.
te iubim mult si daca ne auzi sa sti ca regretam adanc moartea ta.
....pentru alex godri.

Daca ar fi..?

Daca ar fi un mar ?
- Ar fi rosu !

Daca ar fi iarna ?
- Ar fi cu zapada !

Daca ar fi gri ?
- Atunci n as fi eu !

Daca n ar fi ?
- Atunci ar fi gri !

Daca miroase ?
- E vant !

Daca vii ?
- Raman !
Vii ?

Daca te superi ?
- Nu ti spun !

Daca ar fi sa mananci ?
- Ar fi un om

Daca ar fi sa ti fie frica ?
- Mi ar fi de mine

Daca ar fi sa te mint ?
- Ai face tu asta ?

Daca ai avea o casa ?
- Ar fi albastra si mare , ar mirosi a lemn

Daca ai avea pomi ?
-Ar fi inalti

Daca ar fi sa promiti ?
- Ar fi ca " nu voi avea niciodata constiinta incarcata"
Iar daca ai avea o ?
- Atunci n ar mai fi niciodata liniste.

Daca ar fi duminica ?
- Ar ploua si ar fi frig.
As fi la tine , am bea ceai si ne am uita la un film prost.

Daca ar fi sa ai o dorinta ?
- Nu se poate, nu se poate doar una.

Cea mai mare pe care o ai ... ?
- Sa ma uit in ochii tai si sa vad marea.

Un cadou de la mine ....?
- Nimic mai mult decat tine.
Tu, acum.

Daca ar fi sa pleci , ce ai lua cu tine ?
- Niste amintiri , o carte, si pe mine .

Ce ai lasa celor care raman ?
Mult posibil trecerea timpului.

Daca ar fi muzica ?-
Atunci ar fi concert

Daca ar fi ploaie ?
- Ar fi rece si cu stropi mari , ar fi vara si n ar fi duminica.

Daca ar fi sa te plimbi ?
- Ar fi in padure

Ai fi singura ?
- Tu ce crezi ?

cum miroase sufletul...

Sufletul fecioarei miroase a mosc si grau timpuriu stropit de ploaie.

Sufletul copilului miroase a zapada amestecata cu crengute de brad. Sau a abur de lapte ars.

Sufletul tarfei miroase a alge si crini in ziua a doua. Mai miroase a balta de noiembrie strabatuta de cizme din cauciuc.

Sufletul hotului miroase a frica. Iar frica miroase a carne de porc in descompunere.

Sufletul vaduvei miroase a lemn uscat. De fag sau de stejar.

Sufletul lasului miroase a cenusa muiata in apa salcie. Sau a carpa inca umeda de lesie si praf.

Sufletul fugarului n-are miros.

Sufletul bogatului miroase a peste crud sau a carne incinsa pe gratar stropita cu vin de tara.S

Sufletul criminalului miroase a sudoare rece.

Sufletul politicianului miroase a flegma uscata pe furnirul decojit al unui birou de provincie.

de mult..nu am mai scris "nimic"

nu stiu; a trecut atata timp si am impresia ca pur si simplu nu mai am timp de nimic. mai de mult putea sa mi petrec orele stand si privind in jurul meu-acum nu mi mai arde de nimic.mi e somn mai mereu si ma trezesc asa de devreme....
de ce? pai nu prea stiu. nu vreau sa spun nimic si cu toate astea parca nu mi se mai opresc degetele sau mai bine spun parca imi sunt lipite degetele de tastatura. cum spuneam; nu vreau sa spun nimic, adica ceea ce spun aici e un nimic si cu toate astea vad atatea cuvinte in fata mea. nimic si totusi pentru un nimic sunt cam multe cuvinte nu?!?
imi place nimicul. nimic inseamna nimic. daca inseamna nimic nu poate sa insemne altceva. nimic e nimic. cuvinte precum:
niciodata
nimeni
nimic
never:)))
nicaieri
niciunde
nimanui
nicicand
si tot asa
imi plac la nebunie. sunt foarte profunde sau poate ca mi se par asa pentru ca sunt cuvinte sonore, dupa mine, adica pe bune transmiti ceva cand spui nimeni.
alt cuvant care ma fascineaza e cuvantul "portelan".
Portelan. Imi place sa rostesc cuvantul portelan. La "t" limba se arcuieste in fata si-mi loveste delicat lopatarii pentru ca mai apoi sa se retraga pe "l" si pe "a" detensionandu-se si lasand dupa caz loc unui mic balon de saliva. Mi se pare senzual acest joc al limbii lovindu-mi dintii sub auspiciul cerului gurii. "N" ul din final vine sa inchida barbateste aceasta excursie a silabelor. Este un deliciu al simturilor.Azi mi-am petrecut o zi in orasul asta gri cu gandul la portelan.Aveti cuvinte care va "senzualizeaza"?